Sunt încă în România. În aeroport. Și sper că nimeni nu vede asta: am emoții. Vreau doar ca avionul să plece odată! Nu mai pot de nerăbdare. Prelungirea așteptării nu va ajuta. Oare sunt deja un elev de schimb? Sau trebuie mai întâi să ajung la familia mea gazdă? Mama e calmă. Sora mea la fel. Asta e bine. Asta mă face și pe mine calmă.
Gata. Acum începe. Acum mă imbarc. Dar… trebuie mai intâi să îmi iau rămas-bun de la mama. Fără plânsete, dorindu-mi să trec de acest moment cât mai repede, îi îmbrățișez pe ai mei, și îmi dau seama de ce se va întâmpla după ce mă rup din îmbrățișarea lor. Voi crește și mă voi maturiza. Asta este! Acum a venit clipa să îmi iau viața în mâini. Le dau drumul, și mă întorc cu fața spre poartă. Acum pot să plec.
Ajung în Elveția. Sunt în aeroport cu cele 3 alte eleve de schimb din România. Deja ne simțim ca niște staruri. Însoțitorii de zbor nu ne lasă nici măcar o clipă singure și stăm în autobuz pe distanța dintre aeroport și avion chiar lângă șofer. Suntem speciale. Șoferii ne întreabă ce facem în Elveția. “Un an de schimb!”, răspundem noi. Wow! Ce privire plină de respect. Nu e chiar mare lucru. Și ce dacă suntem eleve de schimb?
În sfârșit, trecem de ultima poartă, de cea care ne desparte de familiile noastre gazdă, de anul nostru de schimb, de viitorul nostru. Inima îmi sare din piept. Și pășim prin poartă.
Ce contează că membrii YFU sunt acolo și aleargă înspre noi să ne întâmpine? Eu parcă nici nu îi văd. Văd numai câteva fețe zâmbitoare printre atâtea altele. Familia mea! Familia mea care ține în mână un balon pe care scrie “Welcome”. Îi recunosc din poze. Alerg înspre ei! Nu mă aștept la mai mult de o strângere formală de mână. Până la urmă, nu ne cunoaștem și sunt în Elveția, o țară despre care se zice că este foarte rece – din toate punctele de vedere. Sora mea gazdă îmi sare la gât. Fratele meu, la fel. Nu îmi vine să cred! Mama gazdă se apropie de mine zâmbitoare și îmi întinde o mână caldă. Îmi zâmbește. Ei bine, da! Acum sunt elevă de schimb. Anul meu de schimb a început. Primesc de la fratele meu flori și de la sora mea un balon, pe care îl lipesc două săptămâni de tavan, și care când se desumflă merge la păstrare pentru tot anul. Îmi aduc în sfârșit aminte de volunarii de la YFU și merg să schimb câteva cuvinte cu ei. Ce oameni drăguți și deschiși! Prima impresie (care are să rămână până cel puțin în momentul de față): îmi plac!
Ne urcăm în mașină. Mergem spre casă. O sun pe mama. “Sunt bine. Am ajuns! E genial!”, spun eu. Mama la rândul ei: “Cum sunt? Cum te-au întâmpinat?”.”Mai bine decât ți-ai imaginat vreodată.” Mama închide telefonul fericită. Eu la fel. Ajungem acasă. Tatăl gazdă tocmai a venit de la serviciu. Mă așteaptă în pragul ușii cu un zambet timid, emanând bucurie. Și în sfârșit… camera mea! Wow! Pe ușă scrie: Willkommen, Helin! (Bine ai venit, Helin!). Ce încăpere luminoasă, mare, frumoasă!
Tatăl și fratele gazdă îmi aduc geamantanul sus. Și mă instalez. Apoi merg jos să beau un ceai cu familia mea. Abia că ne-am așezat, discuția a și început. Nu exista niciun moment penibil, nicio pauză, nicio tăcere apăsătoare. Subiectele vin ca pe bandă. Să fie oare chimia dintre mine și ei?
Merg sus și termin de aranjat lucrușoarele mele. Dar ce observ? Pe perete atârnă leneșe cinci rame micuțe de lemn. Și ce îmi e dat să văd? Poze înrămate cu mine, familia mea și prietenii mei! Ce surpriza minunaăa!
Vine cina. Ce bunatate! Au gatit bucatele acestea minunate numai pentru mine! Apoi imi servesc putina “Rivella”, bautura lor traditionala. Este asa de revitalizanta, de proaspata, de fluida… Mama gazda ma pune sa ghicesc din ce este facuta. “Fructe?”, zic eu. “Lapte!”, imi raspunde ea. Desigur, trebuia sa imi imaginez. Doar sunt in Elvetia.
Dupa cina, joc carti cu fratele meu gazda. El tocmai a venit din America, unde a fost si el elev de schimb. Imi povesteste cum e din nou acasa. Si cum a fost prima lui zi la familia gazda. Imi povesteste despre temerile lui legate de acea zi. Si eu lui despre ale mele. Nu ma mir deloc cand observ ca am in mare aceleasi griji si intrebari ca el acum un an!
Sunt obosita. Ziua aceasta a fost una lunga. Merg sa ma culc. In noul meu pat. Cu asternuturi noi rosii,cumparate de familia gazda pentru mine, pentru ca rosul e culoarea mea preferata. Dorm ca un bebelus, neintoarsa. Iar a doua zi ma trezesc cu zambetul pe buze, luminat de o raza prietenoasa de soare, ce patrunde in camera mea prin fereastra de deasupra capului. Cel mai bun an din viata mea a inceput!
Helin Laufer
Elevă de schimb în Elveția
Zurich, 2009/2010