Am stat mult timp cu sufletul la gură, sperând să fiu și eu selectat în echipa care avea să participe la seminarul de integrare al elevilor ce pleacă în vară în anul lor de schimb. Și într-o joi, după școală, primesc telefonul care mă anunța că sunt și eu așteptat la Cisnădioara, lângă Sibiu, să fac parte din team-ul ce avea să-i inițieze pe elevi. Și da, am așteptat mult, și pot spune că așteptarea a meritat din plin. Nu m-am simțit niciodată mai folositor decât atunci când am stat în fața copiilor și le-am spus despre lucruri pe care ei ar fi bine să le știe ca să se descurce un an de zile pe tărâm străin.
Dar haide să o luăm cu începutul. Sosirea elevilor a fost tensionată, în special pentru noi. Pe cei mai mulți îi știam și de la interviuri, însă una este când te aflii în fața lor într-o comisie și alta este când urmează să stai cu ei o săptămână. Mie mi-a plăcut majoritatea elevilor, cu mici excepții, de ce să nu recunosc. Excepții care, până la final, au trecut și ele on the bright side. Zilele au trecut repede, ceea ce era și de așteptat, si alături de ei am retrăit și eu VBT-ul meu, unde unii dintre cei care mi-au fost colegi săptămâna trecută îmi fuseseră teameri acum doi ani. Aveți idee ce senzație are cineva care trăiește momente d-astea? Vă spun eu. De fapt nu, nu vă spun, pentru că e un sentiment inexplicabil.
Am trecut cu toții prin grupe de lucru, diferite de fiecare dată, referate, prezentări, cele trei mese zilnice, bed check-ul de seara și toate lucrurile care se obișnuiesc la seminarele YFU, și pe care elevii le vor face și în țara gazdă. A fost superb să pot să conduc o grupă de lucru, discuțiile de la unul dintre jocuri sau chiar și să prezint un referat destul de important pentru viitoarea experiență a elevilor. Astea sunt lucrurile care, în general, contează la YFU. Voluntariatul este ceva făcut de plăcere, iar plăcerea pe care o ai atunci când vezi pe chipurile elevilor the aha-effect este superbă. La fel ca și mai devreme, imposibil de explicat.
Nopțile de nesomn alături de teamerii YFU parcă nici nu sunt așa de grele. Bine, oboseala se strânge, mai ales în ultimele zile, dar când știi că mâine dimineață ai ceva de prezentat și habar nu ai ce să zici, parcă nu-ți mai arde să dormi. Până la urmă, sunt peste 25 de perechi de ochi care îți urmăresc atent fiecare mișcare și care te ascultă atent, în ideea în care speră să audă ceva interesant, folositor. Feedback-urile date la finalul fiecărei zile sunt și ele foarte mișto. Ceilalți teameri îți dau sfaturi pentru ca tu să-ți îmbunătățești prezentările, și cred că în special la primele seminare e bine să primești cât mai mult feedback; niciodată nu știi când te poate ajuta o vorbă spusă acum doi-trei ani…
Nu m-am gândit niciodată că este atât de muncă multă în spatele unui astfel de seminar, și nici că toți vor să facă atât de mult pe cât pot pentru ca celălalt să poată să mai doarmă o oră în plus. Chiar și când îi duci unuia dintre teameri micul dejul în cameră, pentru că a vrut să doarmă mai mult, te simți bine. Toate lucrurile astea mici pe care teamerii de la YFU le fac oferă (sau cel puțin mie) niște sentimente minunate. Să nu mai vorbim de ultima zi alături de copii, în care fiecare a trebuit să spună niște cuvinte de la revedere. Ce să le poți ura celor pe care îi ai în față și care vor avea parte de o experiență minunată? Poți să le spui că ești invidios. Normal că suntem, și noi am vrea să mai fim o dată acolo. Le poți spune că le dorești tot binele. Normal că le dorești, doar dacă ei reușesc, și tu ești parte din reușita lor. Le mai poți spune că le vei duce dorul. Bineînțeles că le vei duce dorul, într-o săptămână te atașezi de ei mai mult decât cineva care nu a avut niciodată o astfel de experiență poate crede. Însă cel mai important lucru pe care îl poți ura este ca ei să aibă parte de absolut tot ce-și doresc de la anul pe care îl au în față. Normal, noi știm cel mai bine cum a fost acolo, dar ei știu și mai bine ceea ce vor ei de la experiența unui an de schimb.
Feedbackul seminarului, dat în seara în care doar teamerii au mai rămas în Cisnădioara a fost apogeul întregii săptămâni. Cele mai emoționante momente s-au adunat acolo, și la fel și tensiunea întregului seminar, așa că majoritatea au izbucnit în plâns. E de necrezut cât de mult poți să ții la anumite persoane după ce petreci doar o săptămână alături de ele. Și dacă seminarul ar fi fost groaznic (ceea ce nu este cazul), aș mai participa o dată, doar de dragul ultimei seri, care a fost pe departe una dintre cele mai bune din viața mea. Și chiar dacă ultima seară n-ar fi fost așa de frumoasă, tot aș mai participa o dată de dragul elevilor. O dată, de două ori, de trei ori… Mă văd făcând asta și peste 20 de ani, spre exemplu. Și nu doar că mă văd, ci o voi și face peste 20 de ani. Puține lucruri pot interveni pentru ca eu să nu mai doresc să fac voluntariat la YFU, fundația care mi-a schimbat viața, care mi-a dat atâtea oportunități și mi-a deschis atâtea uși, și căreia doresc să-i dau înapoi de o sută de ori mai mult.
Christian Vasile
Elev de schimb în Danemarca
Outrup, 2008-2009