Experiența mea directă cu YFU a început, ca la oricare alt fost, actual sau viitor elev de schimb, în fața unei mese la care stăteau aproximativ cinci oameni. Vorbim, evident, despre comisia stabilă de interviuri, cei din mijloc, și de alți mici „învățăcei” ce se aflau pe margini. Le-am auzit prezentările, după care a fost rândul nostru să vorbim. Am trecut prin acest interviu fără să-mi pun mâinile în cap sau să întreb „ce vor oamenii ăștia de la mine?”. Am răspuns la întrebări care, zilele trecute, mi-au revenit în cap exact așa cum au fost ele puse, de către cine, și chiar și răspunsurile exacte pe care le-am dat atunci.
Pentru că despre asta este, de fapt, vorba astăzi, experiența ca voluntar YFU a început pentru mine tot în acea cameră, cu o masă și patru scaune în fața ei, doar că de data asta am fost de partea cealaltă. Am aflat cum e să fii cel care pune întrebarile, am înțeles ce se vrea prin anumite întrebări, am râs pe sub nas la răspunsuri impertinente sau ciudate, am apreciat dând din cap ideile la obiect și părerile bune. Am vorbit, am interacționat, dar cel mai important lucru, am ascultat. Am ascultat ideile unor copii care vor să fie ceea ce am fost eu, care vor să fie ceea ce am fost cu toții. Niște oameni care, în câteva luni, pot pleca din țară pentru un an de schimb.
Experiența YFU nu se oprește atunci când revenim în țară. Chiar dacă toți plecăm de acolo, probabil că experiența ca voluntar este mult mai interesantă, mai incitantă, implică mai multe lucruri interesante, cel puțin la început. Acum, când știu cum și de ce am fost și eu ascultat acum doi ani, parcă mi-aș dori să mai pot da o dată interviul, just for the sake of it. Aș vrea să nu mai fiu încordat pe scaunul din stânga, aș vrea să fiu din nou cel căruia i se pun întrebările, dar mai ales aș vrea să știu cât de bine am fost notat în acea zi, pentru mine memorabilă, de 2 februarie 2008.
Probabil că n-ar fi corect să aflu. Poate că ar trebui doar să trec mai departe și să uit de asta. Cert este că experiența din Danemarca a însemnat mult pentru mine, dar se văd la orizont lucruri și mai interesante. Mi-a plăcut mereu să organizez, să ajut, să fac tot ce-mi stă în putere, să fiu acolo atunci când cineva are nevoie, să discut cu oamenii, să îi fac să aibă nevoie de părerea mea. Chiar dacă încă nu e cazul, poate și să mă simt indispensabil, de ce nu? Nu știu dacă voi mai avea ocazia să fiu la acea masă vreodată, sunt vreo două mii de kilometri distanță de locul unde îmi doresc să fiu cam în câteva luni. Sigur este doar un singur lucru: voluntariatul YFU nu se va termina aici. Aici încep niște lucruri care, chiar dacă nu pot fi înțelese cu adevărat de către cineva care nu este insider, merită împărtășite. Aici doar începe o altă poveste strâns legată de YFU…
Christian Vasile
Elev de schimb în Danemarca
Outrup, 2008-2009