Totul a început printr-un “uite, băiatul lui x-ulescu este plecat în Germania”. După ce l-am contactat pe “băiat” şi am obţinut informaţii despre Youth for Understanding România, am accesat site-ul www.yfu.ro şi am descărcat formularele pentru aplicaţii. Aveam 3 opţiuni: Austria, Elveţia, Germania. În luna noiembrie am trimis aplicaţiile completate cu ajutorul doamnei profesoare de limba germană şi după o aşteptare care părea fără sfârşit, în preajma Crăciunului am primit cel mai frumos cadou pentru 2008: “Dorim să vă anunţăm că fiica dumneavoastră a fost selecţionată în urma examinării aplicaţiilor şi este invitată la interviul de selecţie pe data de….”
Sărbătorile mele au fost cu 50% mai fericite decât de obicei. În vacanţa de la munte cu familia, tata nu mi-a dat voie să schiez, de frică să nu mă duc cu vreo fractură la interviu. Tot ce am făcut până la interviu era atent monitorizat de părinţi. Interviul a fost relativ uşor, chiar cred că am vorbit puţin cam mult. După acesta a urmat o aşteptare mai lungă, parcă “fără de sfârşit”, până la sfârşitul lunii februarie, când am aflat răspunsul final. Plec! După ce am reuşit să mă opresc din zbenguit, mi-am anunţat şi familia. În seara aceea a urmat o mini-petrecere frumoasă.
Nici acum nu ştiu dacă ai mei erau fericiţi că „scapă“ de mine un an, sau pentru că am şansa să învăţ un an într-o altă ţară. Au urmat o primăvară şi o vară plină de petreceri cu colegii, prietenii şi rudele. Cu câteva zile înainte să plec am avut parte de o serbare minunată a zilei onomastice: o petrecere pe malul mării, cu tentă “marinărească” şi cu un tort glazurat în culorile steagului Germaniei.
A venit ziua plecării. Eram în aeroport cu familia şi cu un prieten de-al tatălui meu. Toţi viitorii elevi de schimb purtam şepci galbene, pe care se afla „blazonul” YFU România. Şi acum ţin minte ce ne-a spus domnul Cosmatu: “să nu uitaţi ce culori se află pe şepcile voastre”. M-am simţit vinovată toată ziua aceea, vinovată de fericirea mea, de faptul că unii dintre elevii de schimb plângeau şi părinţii lor la fel. Eu eram bucuroasă.
Ajunşi în Hamburg, săptămâna de OWO (un seminar de orientare la sosirea în Germania) a trecut repede. Eram în tren cu telefonul în mână pregătită să îmi sun viitoarea familie gazdă, cu amintirile de la prieteni în bagaj şi cu speranţe şi gânduri care îmi frământau mintea. Mă întrebam: “Oare arăt prezentabil, le va plăcea de mine?” Urma staţia Hannover; îmi puteai vedea inima bătând. Am zis că dacă nu fac infarct din cauza emoţiilor prea mari până acasă – noua mea casă pentru un an – e de bine. Am coborât din tren. Familia gazdă era acolo, alături de noua mea soră. M-au întampinat cu o gerbera portocalie. Ajunşi acasă, am făcut cunoştiinţă cu fratele gazdă care, după o săptămână, a plecat în an de schimb în America.
A urmat şcoala. Fiind nevorbitoare de limba germană, am mers la clasa a 10-a. Prima lună a fost mai grea. Când înţelegeam din ce îmi spuneau ceilalţi şi credeam că e de bine, ziceam „JA“. Când credeam că e de rău, „NEIN“. Când nu înţelegeam nimic, doar zâmbeam 
. După o lună şi câteva zile m-am mutat în clasa a 11-a. Am foarte mulţi prieteni şi puţin timp liber. Am 40 de ore de curs pe săptămână, destule cred eu. Este greu, atât prietenii, cât şi familia cer timp. La şcoală este bine, sunt la nivelul unui elev „mediu” de aici, cu toate că germana mea este în curs de învăţare. Profesorii mă înţeleg, prietenii se amuză, dar mă corectează când mai fac câte o greşeală. „Afacerea e pusă pe picioare” . Acum culeg ce am sădit 3 luni: petreceri, distracţii, relaţii foarte bune cu familia (doar cu sora e ceva mai special).
Germania este o ţară cu o cultură impresionant de interesantă: tradiţie, gastronomie, istorie. Simt că m-am schimbat, sunt mai sigură pe mine, mă cunosc mai bine, dorinţele mele au devenit mai multe, mai mari. Ideea de a schimba ceva în ţara mea, de a „revoluţiona sistemul“ este prezentă. Încerc să exploatez, să consum şi să savurez acest an într-un mod sălbatic. Mă simt ca un copil însetat, ca după un meci de fotbal în curtea şcolii cu colegii. Începutul anului nu a fost deloc roz. Am întâmpinat greutăţi în privinţa limbii, uneori a originii, nimeni nu ştie mare lucru despre Europa de Est. Eu încerc să schimb asta. Le-am vorbit despre Carpaţi, despre Marea Neagră, despre Dunăre, le-am arătat poze. Unii au fost fascinaţi. Majoritatea prietenilor mă întrebau unde este România, sau cei care ştiau unde este îmi spuneau că ştiu şi capitala: Sofia. La început dădeam din cap şi spuneam „aşa e“, acum îi corectez. La ora de muzică a trebuit să vorbim despre un instrument muzical îndrăgit. Am vorbit despre nai şi am ascultat Gheorghe Zamfir. Am gătit familiei gazdă mâncăruri tradiţionale care au ieşit delicioase.
Vă mulţumesc YFU România pentru şansa aceasta!
Maria Daniela Necșulescu
Elevă de schimb în Germania
Hannovra, 2009-2010